Un om puternic e măsurat cu suflet,
E suma luptelor de care lumea știe prea puțin,
Ușa când o închide după el complet,
e acceptare. Decizii în principiu ce nu îi aparțin.
Un bărbat puternic își rupe coatele, genunchii,
luptând, privind deznodământul iminent,
și urla mut, dar răspicat din toți rărunchii,
închide cartea ta, uită de tine permanent.
E noapte, tu dormi aproape liniștită, răpusă de discuții infinite. Te privesc cu intensitate, aș încerc să îți schițez detaliile-n minte, de parcă nu le știu deja pe toate, sunt conștient că poate e ultima noapte.
În tăcerea de sub lumina lunii, totul se simte ascuțit și etern, iar ceasul nu mai merge. Aud o respirația ușoară, o cadența unui metronom stricat, adesea tresărită. Sfâșiat de dorința de a rămâne aici pentru totdeauna și nevoia de a mă trezi din acest vis dureros, undeva, departe de tine, aștept să sune ceasul, dar ceasul nu mai merge și fur secvențe… când mă străfulgeră un somn.
Un om puternic nu se definește doar prin ceea ce arată lumii, ci prin luptele pe care le poartă în tăcere, atunci când nimeni nu îl vede, atunci când toți dorm. E acel moment când închide ușa în urma lui, singur, cu deciziile care nu-i aparțin, dar pe care trebuie să le accepte ca și cum ar fi fost ale lui dintotdeauna.
Îmi spun că te iubesc, dar cu fiecare cuvânt mai șterg un pic din tine, bucată cu bucată, urmează pozele cu noi. Îți spun că trebuie să uit că ai existat, sa pot să exist eu, să nu îți scriu, să uit de tot.
Dar cum pot să uit când te privesc acum, răvășită în somnul tău aproape liniștit? Cum pot să mă desprind de ceea ce a fost odată? Repet că trebuie, că așa e cel mai bine. Doare mai mult decât aș fi crezut vreodată.
Există oare vreo diferență între bărbatul care încă luptă și cel care a ajuns la umilință și lipsa de respect? Între cel care cade în genunchi, implorând ultimă șansă, și cel care, cu ochii împăienjeniți, spune simplu: “Plec.”? Poate că singura diferență este gradul de asumare. Acel moment în care spui “accept” și îți iei rămas-bun. Închizi uși, lași totul în urmă, chiar și pe tine însuți, și mergi mai departe, împingând departe amintirile ca pe niște câini turbați.
Nu ai cum să înțelegi neputința mea. O vezi, dar nu o simți. E ascunsă adânc, sub o carapace de tărie pe care o port de mult prea mult timp. Aici, în această neputință, se naște suferința. E o suferință care se simte ca o rană, care nu se închide, oricât aș încerca.
Mă simt pe marginea prăpastiei, la un pas de nebunie. A fii sau a nu fi acum e pentru mine “tu sau ea?” și asta înseamnă să mă arunc, să mă aleg pe mine.
Te privesc cu ochii care încă te iubesc, dar inima e plină de un gustul amar, de gustul renunțării.
Simt, că ai ales deja și, poate e târziu.
Și în timp ce dormi, îți spun rămâi cu bine, am plecat, dar mă găsești sprijinind pereții.
Jur! E semn de disperare, e semn de internare la nebuni.
Dar el, e tare si îți spune: “ești tu sau ea”.
Cu ochii îl iubești, pe buze e pelin,
pana la os, sunt picuri de suspin.
În nopțile când ea dormea cu frică,
Tu, nu ai uitat ceva?
Ba da! Să-i spun ca o iubesc!
Când florile pe rafturi reci se strică,
Tu, nu ai uitat ceva?
Ba da! Să-i spun ca o iubesc!
În nopțile reci, când dormeai pe canapea,
Tu, nu ai uitat ceva?
Ba da! Să-i spun ca o iubesc!
Când nu știa de-o să te-ntorci, murea,
Tu, nu ai uitat ceva?
Ba da! Să-i spun ca o iubesc!
Vai, cat e ceasul? E devreme, sau e prea târziu?
Tu! Cred ca ai uitat ceva!
Da, am uitat de ea!
Uitasem la naiba, chiar de ea, acuma… e pustiu.
R.