Era vreo 4:45 când i-a picat întâia oară capul, răpus de somn și nepăsare, rezemând pereții dormitorului unui străin.
“Nu te mai vreau” nu a fost doar o propoziție spusă din gura ei, ci un verdict cu zgomot de ciocan. Și, în ciuda tuturor încercărilor lui de a o convinge, știa că finalul a fost scris de ea, de mult, sentința fără apel.
Scria frenetic el, idei întregi și le ștergea, spera ca merge pe un drum greșit și rătăcit.
Era vreo 6:00 dimineața când alarma l-a trezit la realitate. A fost pentru prima oară când nu i-a întrerupt somnul de lângă ea, era prima oară când alarma l-a trezit la realitate. A adormit lângă ea puțin, ca o ultima îmbrățișare. A tresărit cum făcea el, atunci când obosit cădea răpus la pieptul ei.
Timpul continuă să ardă în jurul lui, pe marginea prăpastiei dintre ce ar fi putut fi și ceea ce este acum, ținând-o strâns în brațe.
Soarele a început să zdruncine puternic patul, prin crăpătură draperiei grele, ce parcă încerca să îngrădească completul de judecată. Era cortină grea, ce ascunde după, ultimul act. Încerca să prelungească noaptea la infinit, să îi păstreze îmbrățișați pe veci, căci ăla le era locul odată…
Era vreo 8:30 când se uita cu frică la ceas și aștepta ca ea să coboare, simțea ca-i ultima-ncercare. Ceasul arată 8 și 45 când el îi spune: “iartă-mă și ia-mă și de milă, dar nu îmi tăia din aripi, nu spune nu” și ea se uita goală, în gol, în ochii lui și spune: nu.
Ora decesului: 8:45, îl face muritor din demi-înger.
Îi spune “îmi asum ce fac” … “nu te mai vreau” … și pleacă.
E 9 fără cinci și se aude vag: “bine, o să plec !”.
Cu lacrimi se încalță, învață să pășească. A fost ultima redută în calea spre apus.
Urmează ore bune, iar timpul a luat foc,
când el călare, nu o poate lua din loc.
Și-i face poate jocul, e jos, e la pământ.
Always? ForveR., fusese odată legământ!
Sau nici nu s-a gândit atâta de departe?
Îi pica pentru a doua oară capul, îi curg din ochi șiroaie. Un tip de 40 de ani ce-și număra în palme picuri, ca un copil, când bucuria lui cea mai de preț, este bucăți, distrusă ireparabil.
Pornise acum în el o luptă, ce se chinuia de luni de zile și nu voia să o înceapă. O luptă în care știa ca o va sacrifica pe ea. E lupta care trebuie să fie câștigată doar de el. O luptă de supraviețuire, a tuturor sistemelor de existență, e modul lui de a continua, fără de ea.
Privind în jos, din tine plouă,
Și rupi bucăți cu carne vie,
să-ți sfâși sufletul în două,
privind doi ochi cu anestezie.
Ridici acuma singur duble ziduri,
cu sârmă, cuie si foc din iaduri
doar nu din alea de cleștar…
Pe un perete de altar,
e scrijelit în sânge rece:
pe-aici nu se mai trece!
Poate că aceste luni de zile, nu e vorba despre a o recâștiga pe ea, ci despre a se recâștiga pe el. Poate că, într-o zi, va înțelege că aceasta nu a fost ultima redută, ci primul pas spre libertatea de a fi, de a se ridica din nou și, de a reîncepe să zboare, pentru ca aripile nu îl ajutau să zboare, decât în mintea lui.
Când suferim trăim în altă lume, paralelă.
Aripile de fapt erau poate, vizualul ce îl defineau metaforic ca zburător, când realitatea e cu totul alta. Ii tremură trupul, ca își aduce aminte acum de Țup, cea care in fiecare seara, pagină cu pagină, o pasăre născută fără aripi, alături de prietenii ei buni: Buhul Pădurii, Tor și Fulger … a învățat modest, ca nu aripile sunt cele ce te fac să zbori ci focul interior și dorința.
Poate, povestea asta era și despre el, dar i-a citit-o ei, în varianta mică.