Am vrut să îți ofer un final poetic, un ultim act în care amândoi ne spălăm de regrete și amintiri. Am vrut gustul tău, în defavoarea unui gust amar. Amândoi goi, sub un jet de apă care încerca să curețe ceva ce nu mai putea fi curățat. Îți priveam pielea, iar ochii mei îți urmăreau conturul, lent și dureros. Pielea ta umedă, fierbinte, era un teritoriu cunoscut, dar azi, e diferit. Te spălam mecanic, fără dorință, fără căldură. Și totuși, în adâncul meu, ardea un foc pe care nu îl puteam controla.

Am vrut să te sărut pe umeri, să simt din nou gustul pielii tale. Dar nu am putut. Azi nu. Azi am ales să nu. A fost ultima oară când îți eram aproape și totodată atât de departe.

Prima oară, însă, ți-am spus ce nu am spus niciodată: „Te-aș f…e.” Am permis cuvintelor să cada profund intre noi. M-am oprit. Așteptai continuarea. Așteptai un “dar…”, a venit, dar nu prin vorbe. Cuvintele iti mângâiau urechile cu promisiunea unei plăceri brute. Ai zâmbit, iar zâmbetul tău mi-a frânt ultimul bastion. Ai crezut că sunt cuvinte aruncate într-un joc, dar nu ai văzut furtuna din spatele lor. Înțeleg, mereu te-am protejat și prin cuvinte, atent alese. Nu ai înțeles că erau o încercare disperată de a mă proteja de tine. De a umple șanțurile pregătite în jurul meu, cu ape sărate culese în picuri.

Voiam să mă protejez de feminitatea ta dura. De modul atât de natural acum de a da din degete la filme, urmărind fiecare literă de pe ecran. De felul în care îți strângi părul cu un gest leneș și lasciv. De modul în care te întinzi pe canapeaua unde obișnuiam să te țin în brațe până adormeai. Acum ești tot acolo. Întinsă. Goală. Dar de data asta, nu mai sunt eu cel care te ține. Știu poți singură. Ești bine. Poti. Așa este, poți, doar ca îți arătam că nu ești singura, nu îți spuneam cu val că nu ești de-ajuns.

Cum poți să dormi atât de liniștită, cum poți repeta greșeala ce ne-a distrus?

Te-am iubit cu tot ce sunt. Ai ales promisiuni false și plăceri superficiale. Ai ales să rupi ceva ce părea de nedistrus, să alegi o realitate facilă în locul unui întreg. Eu eram furtuna, eram adâncul. Dar tu ai vrut oglinda unui lac stătut cu apa dulce și gust de mâl.

Ai devenit accesibilă. Accesibilă… ce urat sună. Frumusețea ta, care cândva stârnea dorințe nebănuite, acum era doar o monedă de schimb. Îți expui trupul, îți vinzi feminitatea pentru atenție. Da, ești frumoasă, aș prefera să fii frumoasă pentru tine, să fii frumoasă acasă. Unde e misterul? Unde e femeia pe care o știam? Unde e femeia greu de descoperit? Femeia care își ascunde chipul în palmele ei lucrate.

Am spus „Da” când știai să fii mai mult decât un trup. Am spus „Da” când ai venit cu toate cicatricile tale. Și mi-aș fi tatuat fiecare povară a ta. Dar tu ai vrut doar un „Da” temporar. Ai vrut să fii adorată, dar nu înțeleasă. Futută nu iubita.

În această ultimă noapte, am înțeles. Îți priveam trupul, felul în care te contopești cu întunericul, felul în care îți încolăcești picioarele în jurul dorinței mele. Dar sufletul tău nu mai era acolo. Erai doar o reflexie, o fantezie palpabilă care pierduse orice urmă de magie. Era proiecția mea, a ce ai fost.

Așa că am plecat. Dar înainte de a închide ușa, te-am mai privit o dată. În acea clipă, nu mai erai a mea. Poate nu fusesesi niciodată. Am decis să nu te mai urmăresc. Să nu mai fiu un follower, am ales o cale fără urmăritori, calea în care noi … sunt doar eu.

Și a fost ceva rău? Da, a fost. Dar a fost ultima dată.

R.