Întrebare: O iubești?
Răspuns: Da… am iubit-o cum nu credeam că pot.
Întrebare: De ce vorbești la trecut?
Răspuns: Am înșelat-o, trebuie să-ți mărturisesc asta. M-am iubit cu mai multe femei. Acum pot să recunosc. La care dintre ele te referi? Pe care, dintre toate, am iubit-o cu adevărat în tot acest timp?
Întrebare: Cum adică? Ai înșelat-o ?! De ce ?! O iubeai. Ai spus ca nu înșeli! Ești corect și real! Porcule!
Răspuns: Lasă-mă să-ți explic…
Am iubit mai multe femei, toate în același timp. Asta înseamnă să înșeli? Nu? Uneori, în același loc, în același pat, la mine acasă sau la ea. Uneori, în aceeași zi. Și, totuși, nu m-am simțit niciodată întreg.
Am jurat că nu voi înșela niciodată femeia pe care o iubesc cu adevărat. Și, totuși, am făcut-o. Vorbeam cu altele, le căutam privirea, le ascultam râsul. Uneori, le țineam mâinile în palme, uneori, le sărutam doar, alteori continuam …
Dar, acum… acum îmi dau seama că nu am înșelat-o pe ea, am trădat cea mai importantă persoană: pe mine.
Prima pe care am cunoscut-o era pierdută în propriul suflet. O femeie care căuta salvarea într-un loc care părea de neatins. Am coborât după ea, prin umbrele fricilor ei. Mi-am ars aripile ca să o pot ridica. Era captivă într-un labirint pe care îl construise singură, cu teamă de viață, cu teamă de ziua de mâine. Am promis să îi desenez ceruri curate. Am promis să o protejez. Dar zidurile ei erau mai înalte decât credeam.
Apoi, a venit a doua, tipa aia pasională. Femeia care mă iubea cu o intensitate nebună. O iubire ca un foc de artificii – frumoasă, dar care ardea până la cenușă. Îmi spunea că sunt totul ei. Și eu am vrut să fiu. Dar ce să faci când flacăra se stinge, iar cenușa rămâne?
Dupa, a venit femeia aia puternică. Independența ei era fascinantă dar dezarmantă. Se descurca singură vezi doamne, dar zidurile ei deveniseră o fortăreață. Orice gest de-al meu devenea un atac personal la adresa ei. Orice cuvânt, o provocare. Era dulce la suprafață, dar neînfricată și periculoasă în adâncuri. Își apăra cetatea de inamici invizibili, în timp ce eu încercam doar să îi fiu aproape.
Ah, da … mai era femeia acea cu zâmbetul care îmi tăia respirația. Un zâmbet care putea schimba totul – ziua, lumea. Uneori, zâmbea fericită. Alteori, zâmbea ca să-și ascundă frica, să-și ascundă pierderile. Noaptea, o găseam ghemuită în singurătatea ei în brațele mele, căutând un refugiu. Cu piciorușele reci și fragilă. Și, atunci, îmi aminteam: trebuie să fiu muntele ei.
Către final, a apărut tipa aia nebună. O furtună de emoții. Plângea, țipa, lovea cu pumnii și cuvintele erau buzdugane, ea drege, ea face, ea poate. Mă înfrunta ca un vulcan gata să erupă. Apoi, cădea în lacrimi, cerând doar să fie luată în brațe. Am vrut mereu să o țin aproape, s-o sting în brațele mele.
Acum ca mă uit mai bine, de fapt, toate erau una. Aceeași femeie.
Nu am înșelat-o. Niciodată. Dar m-am înșelat pe mine. Am crezut că nu o pot iubi în toate formele ei, și că trebuie să aleg între femeia pasională și cea fragilă, între femeia puternică și cea pierdută. Dar adevărul este că ea era toate acestea. Și poate mai mult.
Vezi tu, femeile acelea… toate erau doar ea. Aceeași femeie. Doar că am iubit-o în stările ei diferite. În felurile în care se transforma sub ochii mei, din suferința ei, din slăbiciunile mele, din umbre ale trecutului ei așezate în întunericul meu.
A fost provocarea mea. Lecția mea. Și în final, poate… greșeala mea.
Cel puțin, am învățat ceva. Nu pot iubi două femei. Pot să iubesc doar una.
R.