Mi s-a pus o întrebare care m-a făcut să reflectez profund: „De ce nu ai distruge o femeie?” Reacția mea a fost una instinctivă, aproape intuitivă, fără a simți nevoia să ofer un răspuns detaliat. A continuat o a doua întrebare: „Deci, parafrazând ca să înțeleg. Este de ajuns pentru tine faptul că femeia este o ființă delicată, pentru a nu o distruge?”

Mi-am spus atunci că nu aș putea face asta pentru că o văd ca pe o ființă delicată, iar povestea mea de viață nu este o ecranizare a „Frumoasei și Bestiei”. Această simplă frază ascunde mult mai mult decât pare la prima vedere, reflectând o întreagă viziune asupra relațiilor și a interacțiunilor umane.

Nu aș distruge o femeie pentru că o consider o ființă delicată, indiferent de circumstanțe. Fragilitatea ei nu mă provoacă la un joc de putere; dimpotrivă, mă îndeamnă la reflecție și respect. Fiecare om are momentele sale de vulnerabilitate și, în acele momente suntem responsabili pentru alegerile noastre. A alege să rănești înseamnă să alegi să îți compromiți propria busolă morală.

În final, alegerea de a nu distruge o femeie nu vorbește doar despre ea, ci mai ales despre mine. Despre felul în care vreau să mă raportez la propria mea putere și slăbiciune. Nu vreau să îmi manifest forța prin rănirea celorlalți, ci prin capacitatea de a construi relații bazate pe respect și înțelegere.

Cred cu tărie că respectul față de o femeie, față de orice persoană, este o formă de putere autentică. Într-o lume în care se pune adesea accent pe dominare, să respecți ceea ce este delicat și sensibil poate părea un act de slăbiciune. Însă, în realitate, este una dintre cele mai mari dovezi de putere interioară.

În viață, întâlnim persoane care ne aduc fericire și persoane care ne pot răni. Însă alegerea de a răspunde la durere cu violență sau răzbunare este una care te definește ca om. Indiferent dacă o femeie este „bună” sau „rea” pentru mine, această percepție subiectivă nu îmi dă dreptul de a distruge. Cred că este important să înțelegi că ceea ce faci altora îți modelează în cele din urmă propria identitate și propria viață. Am fost crescut, totuși, de o doamnă. M-a învățat să mă comport regește. Viața încă nu m-a lovit atât de rău încât să uit asta. Și nu cred că o va putea face vreodată.

A încerca să demonstrezi cât de puternic ești prin distrugerea unei persoane este, de fapt, o expresie a unei slăbiciuni interioare. Pentru mine, puterea reală înseamnă să alegi să nu rănești, chiar și atunci când ai putea să o faci. Alegerea de a face bine sau de a pleca este, într-adevăr, dovada unui om puternic. Este o alegere conștientă de a-ți păstra integritatea și umanitatea. Este puterea de a fi om, nu bestie.

De multe ori, cuvântul „delicat” este confundat cu „fragil” sau „vulnerabil”. Însă, în viziunea mea, delicatețea unei femei nu este o dovadă de slăbiciune, ci de forță interioară și sensibilitate profundă. A percepe această sensibilitate și a alege să o protejezi în loc să o rănești este un semn al unei puteri autentice. Distrugerea unei astfel de sensibilități ar însemna, pentru mine, o slăbiciune mascată sub un fals sentiment de putere.

Am întâlnit femei pe care le-am întrebat dacă vor să le ajut. Răspunsul lor a fost: „Mă descurc și singură, nu sunt neajutorată.” Dar nu asta voiam să spun, domnișoară. Voiam să spun doar că acum nu ești singură, sunt alături de tine. De multe ori, femeile se distrug singure prin faptul că nu acceptă ajutorul. Văd în persoana de lângă ele o „bestie” care vrea ceva de la ele. Uită pentru o secundă că ele sunt ființele delicate și firave care ar trebui să fie. Da, sunt multe bestii care umblă printre noi și vă este greu să le diferențiați de oameni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu și eu o bestie.

Am fost pus într-o situație delicată într-o zi din tinerețea mea, nu de mult apusă ce-i drept. O drăguță făptură a deschis lovind pereții ușa biroului meu. Și din tocul ușii mi-a aruncat buzduganul: „Nesimțitule, am crezut că doar pentru mine faci gesturile astea frumoase, dar tu le faci pentru toate femeile!” – și a plecat ca trenul din gară, cu 100 de vagoane după el. Vagoane pline de bagaje, gânduri și supărări. Era un tren de marfă. Marfă grea.

În acel moment am înțeles două lucruri: că ce fac, fac inconștient și, fac bine, dar fac prost. „Domnișoară, nu eram într-o relație să te simți atât de atacată,” i-aș fi spus. Dar nu aveam cui, plecase. Da, avea ceva sentimente la dospit pentru mine, dar e altă poveste. Am aflat ulterior. Doar că m-am întrebat atunci dacă aș face același lucru și într-o zi când voi fi într-o relație și dacă felul meu de a fi ar genera aceleași sentimente în sufletul iubitei mele. Am încercat să mă controlez, să mă cenzurez, să mă educ. Îmi vine extrem de natural să ajut femeia. Am crescut singurul bărbat în casă, unde mama încerca să suplineze locul unei bestii, care a plecat. Cum pot eu să fiu ca tata? O bestie care pentru mine nu există. Deci nici eu nu am cum să exist. Nu așa, nu o bestie în relație cu o femeie. Ce-i drept, mi-am învățat lecția în acel moment, în gară, rămas singur pe peron. Nu distruge o femeie pentru că ea simte mai mult decât poți tu să înțelegi. Și din păcate cât ți-a comunicat ea, verbal, nu e destul.

În concluzie, decizia de a nu distruge o femeie este mai mult decât o simplă alegere de moment. Este o reflecție a unei filozofii de viață în care respectul, înțelegerea și protejarea a ceea ce este delicat sunt valori centrale. Pentru mine, nu mă consider o bestie și nici nu vreau să trăiesc într-o poveste cu monștri și victime. Aleg să îmi arăt puterea prin respect și empatie, nu prin distrugerea a ceea ce este sensibil. În fond, puterea nu se măsoară prin durerea pe care o poți provoca, ci prin capacitatea de a proteja ceea ce este vulnerabil.

Sau prin puterea de a ierta.

R.