Oamenii își ascund greșelile, le neagă sau le maschează până când uită că tocmai ele sunt cele care ne învață lecții și ne ajută să evoluăm. E mai ușor să acoperi decât să recunoști, dar la ce cost?

Mă uitam în ochii ei. Tăcea. Eram deasupra ei, goală și vulnerabilă într-un fel în care nu sunt obișnuit să o văd. Ea, întinsă pe așternutul proaspăt schimbat, părea departe, prizoniera gândurilor sale. Cu palmele întinse sper tavan, parcă predată, dar în același timp impenetrabilă.

Începuturile sunt întotdeauna bune, nu-i așa? O iubeam. Și din păcate, ea știa asta. Știa că iubirea mea încă arde, că sunt dispus să cobor toate etajele, unul câte unul, chiar dacă ele duc la nimic. I-am spus că vreau să știu ce vede când se uită la mine. Întrebarea mea, simplă în formă, purta greutatea unei decizii pe care n-o puteam lua singur. Mă privește direct, pentru prima dată cu o claritate care m-a tulburat:

„Ți-aș da cuțite, dar te și iubesc.”

Am zâmbit, căutând să mă agăț de partea cu iubirea, ignorând cealaltă parte a propoziției. Pentru că așa suntem noi, bărbații, în relații – alegem să vedem doar ceea ce ne convine.

Dar adevărul era acolo, spus clar. Ea îmi spusese ce simte. Și nu era vorba doar despre iubire.

Încercam să descifrez dacă mă ascultă cu adevărat sau dacă doar așteaptă să se termine. Și nu, nu mă refer la finalul unei întâlniri intime. Mă refer la finalul dialogului, la momentul în care totul devine tăcere. I-am spus ce aveam pe suflet, iar cuvintele mele s-au așezat între noi ca un zid. Am vrut să mă ridic și să plec, dar nu m-am dus foarte departe. I-am spus că o aștept jos. Dar nu a fost așa. Am coborât doar câteva etaje – pe pielea ei, pe abdomenul ei.

Femeile îți spun mereu cine sunt, ce vor. Noi, bărbații, suntem cei care nu ascultăm. Ele își acoperă spatele cu grijă, pregătindu-se pentru orice, atât în prezent, cât și în viitor. Dacă îți spune că ți-ar da cuțite, nu te mira când le simți înfipte în spate. Știai. Ai ales să rămâi.

Dar hai să fim sinceri. Un bărbat nu pleacă pentru că o femeie îl rănește. Pleacă atunci când nu mai poate să-și vindece rănile singur. Ai nevoie de o trusă de prim ajutor, dar nu una fizică. Ai nevoie de una emoțională – bandaje care să oprească hemoragia sufletului fără să inunzi casa cu sângele tău metaforic. Fără să-ți târăști rănile prin viața altora.

Ce sunt aceste „cuțite”? În limbaj modern, înseamnă: „Te-aș distruge, dar te iubesc prea mult ca să o fac complet.” E un amestec toxic de iubire și răzbunare, iar tu alegi să stai. De ce? Poate pentru că știi că nu ești o jucărie stricată de dat la reciclat. Sau poate pentru că ai văzut în ea ceasornicarul, nu cuțitarul.

O femeie adevărată nu umblă cu cuțite. Ea este un ceasornicar, un artizan al relațiilor. Cu mănuși delicate, privește fiecare piesă a mecanismului tău interior. Îți ascultă ritmul, îți ajustează arcurile tensionate, îți curăță rubinele uzate de timp. Și dacă decide să umble acolo, o face cu grijă, fără să te strice.

Un ceas adevărat, nu ar fi bine să ajungă pe mâini nepregătite. Femeia ceasornicar își cunoaște valoarea și îți recunoaște complexitatea. Nu e vorba doar despre a schimba o baterie, asta poate oricine, ci despre a înțelege mecanismele subtile care fac totul să funcționeze. Și dacă o femeie nu știe să fie ceasornicar, e mai bine să nu umble la tine deloc, ceasul oprit în loc arată cel puțin de 2 ori pe zi ora exactă, pe când unul dereglat … niciodată nu va arăta ora exactă. O baterie la un Rolex poate oricine să schimbe, probabil de asta se văd atâtea Rolex-uri. Mulți îl considera un ceas care îți da valoare, dar e păcat să îl porți așa, dar ii înțeleg. E ok. Poartă-l draga mea cu mândrie.

Mă întreba cineva acum câtva timp, care e secretul. Cum ajunge cineva unde sunt eu. De ce sunt cine sunt. I-am răspuns fără sa mă gândesc prea mult: perseverenta și inconștientă. Astăzi aș adăuga un factor important: frica. Frica de a nu reuși, care naște perseverență. Frica să nu încep și să nu termin ce mi-am propus. Frica de a mă opri în mijlocul drumului. Nu știu să ma opresc, îmi place să cred ca sunt metodic și constant, adaptabil și decis. Un ceas, dacă mă gândesc bine.

Mulțumesc mama, de la tine știu asta prin puterea exemplului nu prin cuvinte.

Sunt mulți care poarta Rolex și, îl poartă zilnic să puncteze un statut, o valoare de multe ori superficială. Daca ești complex, daca ești prețios de ce sa nu îți dorești să fii tratat cu respectul cuvenit. E important sa fii modest, dar realist în ce-ți dorești să știi ca meriți.

De aceea, spun din nou: „fuck me or let me go!” – alege ceasornicarul, nu cuțitarul. 

Sau învață să repari mecanismele singur.

Eu? Eu sunt Philippe. Patek Philippe, dar cu alt nume.

R.