Momentul în care te afli în fața unei decizii este, de fapt, punctul culminant al unui proces început cu mult timp în urmă. Alegerea nu se face acum, ci a fost clădită pas cu pas, prin gânduri, emoții și acțiuni mărunte care ne-au modelat drumul și prezentul.
Acum nu alegi, ci cauți sensul deciziei, unei decizii luate de mult. Îți explici ce ai greșit sau ce ai făcut bine. Îți găsești motivele și încerci să le înțelegi.
Mama îmi spunea mereu că din greșeli înveți. Eram superficial atunci sau poate prea tânăr ca să înțeleg ce îmi spunea cu adevărat. Alegerile noastre nu apar din nimic, ele cresc din trecut – din primul gând, din primul sărut, din prima atingere, din fiecare pas făcut alături de celălalt. Și la final, când decizia se dezvăluie, înțelegi „de ce”.
Dar cum ar fi dacă am pune întrebările potrivite din timp? Dacă, înainte de a alege, am încerca să înțelegem cu adevărat pe cel de lângă noi? Poate că nu vrea soluții sau răspunsuri. Poate că nici nu vrea sfaturi. Poate doar vrea să fie ascultat. Să se simtă auzit. Să știe că e cineva acolo, pentru el, cu el, împotriva tuturor suferințelor.
Dacă ai ști că tot ce își dorește e să îl iei în brațe, ai mai încerca să-i dai sfaturi? Dacă ai ști că are nevoie de liniște, ai mai vorbi? Deseori, ne dăm seama prea târziu de ce avea nevoie celălalt. Punem întrebările invers, când nu mai contează.
Am greșit recent. Infantil. Nedrept față de ea, nepotrivit pentru vârsta mea. În timp ce ea vorbea, mintea mea deja construia soluții. Un reflex care nu avea loc acolo. Un reflex adânc scris în ADN-ul masculin. Din păcate este o diferență de programare fundamentală, diferența între femeie și bărbat pe care nu am reușit să o depășim. Femeia simte nevoia să vorbească într-o situație de criză, pe când bărbatul învățat din peșteri trebuie să apare. Dar nu mai trăim în peșteri.
Când ar fi trebuit să o ascult, eu căutam un răspuns pentru viitor încercăm să o apăr. Dar ea avea nevoie de mine atunci, acolo, în momentul acela. De prezența mea, nu de planurile mele.
Bărbate, ai răbdare. Taci.
Mi-a luat mult timp să înțeleg cât de importantă este tăcerea. Nu nepăsarea, ci tăcerea care ascultă. Care este acolo pentru celălalt. La serviciu, pot asculta. Pot să aștept să vorbească toți, să înțeleg fiecare punct de vedere. Dar acasă… acasă vreau să alung durerea, să o rezolv, să îi ofer un viitor mai bun. Și, în acest efort, uit ce este mai important: prezentul.
Ea suferă acum. Și are nevoie de mine acum. Nu mâine, nu „data viitoare”. Acum. Vrea să o iau în brațe, să-i spun că va fi bine, că sunt alături de ea. Că nu este singură împotriva greutăților. Că sunt aici.
Cum să fii prezent dacă mintea ta este în trecut sau viitor?
Alege să înțelegi. Fii acolo. Învață să taci și să asculți. Oamenii care au nevoie de ajutor îl cer. În rest, ceea ce caută cel mai adesea este liniștea. Să știe că nu sunt judecați, că nu li se cere nimic în schimb, că pot găsi căldură și acceptare. Să știe că sunt iubiți pentru cine sunt, nu pentru ceea ce fac.
Și dacă ea a ales să-ți spună totul, a făcut-o pentru că te iubește și pentru că are încredere în tine.
Ascult-o. Fii acolo. Asta este alegerea pe care trebuie să o faci.
Așa că iubește-o în tăcere, învață să o asculti.