Mi‐am dat seama ca sunt la vârstă la care trebuie sa fiu adult deși copilăria îmi este atât de familiară. 

De multe ori îmi retrăiesc amintirile alături de copiii mei. 

Asta cred ca e șansă pe care o avem, like a second chance, pe care nu o apreciem corect încruntați de gânduri.

Imi aduc aminte chipul mamei care îmi spunea “Razvanel, fii mama mai serios!”. Clar greșită abordarea. Pana si formularea aia cu Razvanel. Am fost mereu pus pe glume, uneori chiar sclipitor de proaste. Am avut mereu zâmbetul pe buze sau in gânduri. Am căutat sa găsesc bucuria in ceea ce fac sau sa fac totul cu eleganta unei balerine. Poate balerina e mult spus. Eleganta unui elefant in magazinul de porțelanuri fine, atent ca toate bibelourile din jurul meu sa nu se spargă la fiecare gest al meu sau fiecare inspiratie. La fiecare răsuflare. La fiecare moment in care mă împiedicăm. Au fost totuși si câteva exemplare sparte. Unele și-au revenit, altele nu. Eu am rămas totuși atracția principală din magazin, un fel de nuca in perete. Nuca de cocos. 

Mi-am promis ca voi rămâne copil, cu excepții, excepția fiind adultul, fiind vârstă, si futui … necesitățile cotidiene. 

In ultima perioada mi-am uitat aceasta promisiune. Adultul a pus stăpânire, cu studii aprofundate despre oameni, am devenit propriul meu părinte cicălitor. Cenzurând o grămadă de acțiuni, o grămadă de bucurii pe care le aveam din lucruri mici si am uitat cum e sa te bucuri de faptul ca o furnica trece strada. Bine, nu chiar de o furnica. Trebuie sa ai alte substanțe in corpul tău, cu care nu am fost niciodată de acord.

Daca ai un copil aproape, încă pur, urmărește-i motivele de bucurie. O sa te bucure. Fa o pauza, joacă-te cu el real. Uita ca ai telefon, uita ca ai “datorii fata de alte persoane” si fii acolo cu el, pentru ca ei, copii te învață de puterea prezentului. Fără sa proiecteze faptul ca trebuie sa facă baie când ajung acasă, se arunca in balta din fata casei sau se pune cu hainele noi pe jos pe bordura. Se bucura de prezent. Eu, am uitat sa fac asta si îmi doresc sa mă întorc acolo.

Cand voi ajunge înapoi in prezent, revin.

Am revenit.

Câteodată e dificil sa fii bipolar, dar ce uimitor este!

Am ajuns la punctul în care realitatea mea s-a transformat într-o listă nesfârșită de sarcini și responsabilități. Undeva pe drum, am pierdut acea bucurie simplă. A fost nevoie să-mi văd proprii copii pentru a realiza cât de mult am complicat lucrurile în ultima vreme.

Am început să interpretez totul prin filtrul unor „necesități” imaginare, ridicând ziduri. Am transformat fiecare zi într-un itinerar de „trebuie să”, de parcă în mâinile mele sunt cele două chei care pot preveni un război nuclear. Nu e chiar așa, ai nevoie de doua persoane pentru asta.

Copiii, în schimb, au o altă filosofie: trăiesc prezentul. Nu se grăbesc să ajungă undeva anume și nici nu se pierd în gânduri despre ce va urma. Mă întreb, când am început eu să-mi planific viața pe zile și să-mi închid sufletul în cutii ermetice, în conserve de tablă reci.

Copiii nu fac asta. Ei găsesc o floare, o furnică, și o consideră un univers. Ei simt căldura soarelui și o savurează. Aici am totuși niște momente în care îmi dau seama ca sunt palid fără soare și, prind orice moment să rămân acolo. Cred ca doar atunci sunt in prezent. Exact asta am pierdut eu: am pierdut momentul prezent, preocupat fiind de viitor sau prins în labirintul trecutului și al suferințelor.

Mi-am propus să învăț din nou bucuria de a mă opri și de a privi, să revin la acea stare de „prezent”. Este un efort conștient, o alegere pe care trebuie să o fac în fiecare zi, să renunț la obsesia pentru control și să-mi permit să fiu din nou… eu, cel din copilărie și să îmi respect promisiunea de a rămâne copil.

În loc să-mi văd copiii ca pe niște ființe pe care trebuie să le „formez”, vreau să-i văd așa cum sunt ei. Vreau să îi văd fericiți. Și vreau să pot să îi ajut să fie așa. Vreau sa le fac viața ușoară. Încercăm de multe, foarte multe ori sa le oferim copiilor noștri, lucrurile pe care nu le-am avut noi când eram mici. Poate ar fi indicat sa ne gândim ce ne-a lipsit noua cu adevărat in copilărie.

Și poate că, alături de ei, voi reînvăța să mă bucur de acele mici lucruri: o ploaie neașteptată, o joacă spontană, un râs necontrolat. De mama, nu mai pot. Dar pot să mă bucur de amintirea ei și faptul că nu a fost absentă. Nicio măcar o zi. Fără să mai dramatizez pierderile sau să mă îngrijorez pentru ce va urma. Pentru ea. Pentru ca am pierdut. Pentru a am greșit. Pentru că, în esență, viața nu e despre ceea ce ar trebui să fie, ci despre ceea ce este acum. Maine, nu e garantat pentru nimeni.

Când voi reuși să mă întorc în prezent, promit că mă voi opri să văd lumea așa cum este: neplanificată, imprevizibilă și, uneori, minunată tocmai prin imperfecțiunile ei

R.