Am realizat, pe propria piele, că în fiecare zi trebuie să pornești la război. Nu orice război, ci unul împotriva ta însuți.

De ce spun asta? Pentru că am simțit amorțeala hibernării premature. Am trecut prin momente când am uitat să mă descopăr, să evoluez. Dimineața, când deschizi ochii, ai șansa să fii mai bun decât ieri. Realizezi ce privilegiu este asta? Dar chiar îți dai seama?

Ne acoperim până la nas cu plapuma ignoranței, cu căldura confortului zilei de ieri, și ne așteptăm ca viitorul să ne ofere același confort. Dar cred că lucrurile sunt puțin diferite atunci când știi ce vrei de la tine și de la viață.

Iubita mea, te-am ignorat. Iartă-mă!

Ți-am spus că te iubesc, o fac în fiecare zi, dar oare ți-am arătat? Nu îmi aduc aminte când a fost ultima dată când ți-am arătat cu adevărat. Îți spun că te iubesc, dar tu știi că inima mea tresare când te văd grăbită, alergând prin casă, ocupată cu copilul, în timp ce îți organizezi ziua? Nu, nu știi. E totul în interiorul meu, ferecat sub un abis de gânduri.

Tot acolo, în mine, sunt și luptele mele. Lupte despre care nu-ți vorbesc, pentru că nu vreau să te împovărez. În fiecare dimineață, când îmi pun hainele și ies pe ușă, mă simt ca un cavaler care își ia scutul și sabia, pornind la un război despre care nu știu mai nimic. Cu cine mă voi lupta azi? Cine e adversarul?

În fiecare zi, adversarul sunt eu. Eu, cel de ieri. Eu, cel care fie a învățat din greșeli, fie le repet. Mă trezesc deseori prins într-un cerc al repetiției fără ieșire.

Evoluția înseamnă schimbare, adaptare, înfrângeri și dezamăgiri. Nu am văzut pe nimeni învățând din succes. Înveți doar când ajungi în genunchi. Acolo, în acele momente, te întrebi: „Cum am ajuns aici?”

Am avut clipe când mă uitam în gol, într-o autogară pustie, și mi-am spus: „Nu ești normal, în ce te-ai băgat? Am încredere în tine, Răzvan!”.

Și așa a fost. Oameni și situații s-au aliniat în mod miraculos și m-au ajutat să mă ridic, să dezvolt un vis. Dar toate acestea au fost posibile pentru că mi-am dorit din nou să îmi fie foame, foame de o idee nouă, foame de mine, foame de război.

Mi-era dor de mine, de omul care avea curajul să pună întrebări: „cum ar fi dacă…?” Mi-era foame de omul care mergea înainte fără să privească înapoi. Îmi era dor de scutul meu de luptător.

Mulți nu văd războiul ca pe o cale de dezvoltare, ci ca pe un asediu. Însă războaiele pe care le purtăm în noi sunt, de fapt, mecanisme de transformare. Depinde de noi cum alegem să le percepem. Pot fi sisteme de creștere sau dinamite care ne distrug.

Important este ca, atunci când te simți slab, să îți ridici privirea și să spui: „voi reuși!”

În fiecare zi poți alege, vrei să dormi sau vrei la război.

Alegi să lupți cu tine, să fii mai bun, sau poți să dormi în patul moale.

Să înveți, să greșești, să cazi, dar să te ridici mereu. Pentru că războiul ăsta nu este despre a învinge pe alții, ci despre a cuceri propriile tale limite. Să fii un războinic în lupta cu tine însuți, și, de fiecare dată, să ieși din bătălie puțin mai puternic, puțin mai conștient.

Evoluția înseamnă să fii deschis la schimbare, să accepți că înfrângerile fac parte din proces, și să înțelegi că cel mai mare dușman ești tu însuți. Dar ești și cel mai mare aliat.

Când lupți cu tine, crești.

Fiecare pas înainte e o victorie, iar fiecare cădere e o lecție.

Așa că, ridică-te, pornește la război.

Și când va fi greu, amintește-ți că adevărata victorie nu este în afara ta, ci în tine.

R.