Mi-am dat seama de curând că, de fapt, trăiesc o piesă de teatru. Jucata prost ce-i drept, ca am lipsit la orele de teatru, podeaua-mi e familiară, dar scârțâitul dușumelei îmi da o stare de … vechime și, că a văzut mulți actori jucând scene mai bune sau mai rele.
Pe o scenă unde toți ochii sunt ațintiți asupra unei opere ce rulează unicat. Prietenii mei, ai ei, cunoscuți, necunoscuți, cei de pe Instagram, toți se uită atent. Simt greutatea privirilor lor, ca niște lumini care mă ard, iar perdeaua virtuală s-a tras, dezvelind fiecare detaliu, fiecare ezitare.
Lângă mine, stă ea. Nu e o simplă prezență, e “A”. Nu doar o literă, ci începutul și sfârșitul, punctul de echilibru între cine sunt și cine am devenit. Nu contează cum o numesc, pentru că ea e mai mult decât un nume—e jumătatea din care îmi trag slăbiciunea. Dar si puterea.
Îmi aud pașii și, în același timp, gândurile care mă încearcă, strigându-mi să mă opresc din vechiul meu obicei de a suprapune rațiunea peste ce simt. Dar, de când sunt bărbat, așa am fost educat: să fiu puternic, să mă las ghidat de rațiune și nu de emoție, să fiu un luptător, crescut de o doamnă.
Dar adevărul? Adevărul e că puterea asta e doar un înveliș, un scut fragil. Afară, între necunoscuți, poate, sunt puternic. În negocieri, în luptele exterioare. Dar în intimitatea scenei? Îmi aud inima, fiecare bătaie îmi străpunge pieptul, atât de puternic încât parcă fiecare spectator poate număra loviturile.
O iubesc. Simt că o iubesc în timp ce o pierd, simțind că mă dizolv în iubirea asta care mă topește încet. Dar apoi, din umbra ultimului rând, un necunoscut aplaudă frenetic, răpind liniștea cu palmele lui care sună a ironie. O rumoare se ridică în sală, oamenii se întorc consternați, iar el, cu un zâmbet amar, spune clar: „Așa meriți”.
„De ce?”, întreb …
„Pentru că iubești pasiv”, vine răspunsul, aproape în șoaptă. „Iubești fără să te implici cu adevărat, și totuși ai realizat asta. Te aplaud pentru că puțini ajung la momentul ăsta de claritate. Majoritatea își îngroapă sentimentele în muncă, în vicii, în orice altceva decât în adevăr. Tu meriți asta pentru că ai început să vezi ce înseamnă iubirea adevărată — nu e doar un foc de paie al îndrăgostirii, ci se construiește, cu fiecare decizie, cu fiecare efort de a înțelege și a accepta.”
Îl privesc cu o frică mocnită, dar în același timp simt un fel de liniște. „Vino pe scenă”, îi spun răspicat.
Din umbră, lumina cade pe chipul lui și, recunosc ceva în trăsăturile lui familiare. Se așază între noi, iar prezența lui îmi oferă o claritate dureroasă. „Sunt conștiința ta”, spune el, cu voce calmă. „Sunt tu, din viitor. Și dacă te uiți în jur, spre locul unde ea stătea, e gol acum. Iubirea nu se păstrează singură, se construiește, se hrănește, și asta începe cu tine.”
Scena e goală, scaunele la fel. Toate. Eu și el, față în față, trecutul și viitorul într-o luptă tăcută.
„Învață să nu iubești pasiv. Fii prezent. Fii activ. Și atunci poate vei merita iubirea pe care o cauți.”
R.