Merg pe stradă și mă uit în jur. Orașul pulsează cu viață, dar, în același timp, e o viață pe care nu o mai recunosc. Pe un perete, cineva a scris: „Sărută apăsat”. Mai departe, alt mesaj: „Te iubesc cu adevărat.” Sunt semnături anonime, mesaje lăsate fără pretenții de laude, ca niște strigăte într-o lume surdă.

E ironic cum, pe un perete gri și murdar, găsesc mai multă autenticitate decât în orice feed de Instagram.

De ce nu mai știm să iubim cu adevărat? E o întrebare care mă macină de ceva vreme. Am ajuns să trăim într-o lume în care relațiile sunt construite pe un fundament de nisip. Totul se axează pe imagine, pe validări efemere și superficiale. Adevăratele sentimente par să fie ascunse, îngropate sub tone de postări despre fericirea perfectă, despre viața ideală pe care toată lumea o promovează, dar nimeni nu o trăiește cu adevărat.

Îți amintești ultima dată când ai văzut pe cineva postând ceva sincer, brut? Să vorbească despre durere, despre eșecuri? Despre cum și-au pierdut calea și au găsit forța să meargă mai departe? Nu prea vezi asta, nu? Îndrăznești să o faci și te trezești catalogat ca fiind depresiv, poate chiar căutat de oameni care vor să te “ajute” să ieși din starea ta. De cele mai multe ori “bărbați”, care, văd o cale ușoară să intre “în tine” … dar nu să intre în sufletul tău, sau cel puțin nu pe unde ai vrea tu. Adevărul e că realitatea pe care o trăim, cu suișurile și coborâșurile ei, nu se potrivește cu realitatea ideală a social media.

Și totuși, social media devine un etalon. Oglinda vieților noastre, dar o oglindă distorsionată. Cuplurile slabe se prăbușesc sub presiunea falselor validări. O imagine perfectă poate crea așteptări nerealiste, iar când acele așteptări nu sunt îndeplinite, frustrarea se adâncește, barierele cresc și ne trezim tot mai departe de cel de lângă noi. În loc să construim pe vulnerabilități comune, alegem să ne ascundem în spatele ecranelor.

Apoi, este și efectul asupra copiilor. Văd părinți care stau cu ochii în telefoane în timp ce copiii lor aleargă în parc, cerșind atenție. E trist. Am devenit gardieni pasivi ai propriilor vieți, spectatori la creșterea celor mici, care sunt, la rândul lor, prinși într-o lume digitală, nefiltrată pentru sensibilitatea lor. Și asta duce la un alt set de probleme – deviații și dezechilibre emoționale care explodează în adolescență. Cum poate un copil să se dezvolte sănătos când contactul lui principal cu lumea vine printr-un ecran?

Totul devine o dependență de ecrane. Ne-am deconectat de la realitatea palpabilă din jurul nostru. Tot ce avem lângă noi, e acolo – dar preferăm să întindem mâna spre încărcătorul telefonului, pentru că, deja, e doar jumătatea zilei și bateria e aproape goală. Trăim mai mult în telefoane decât în viețile noastre reale. Și poate că de aceea pereții sunt cei care primesc acele mesaje de iubire, de pasiune adevărată – pentru că noi nu mai știm să le rostim.

R.