A fost un moment în care m-am oprit îndelung, cu sticla ridicată deasupra paharului, privind acea ultimă picătură care refuza să mai curgă.
Căutam acea fărâmă de gust pe care o știam deja, dar care părea acum imposibilul.
Da, vinul acesta a fost bun. Foarte bun.
Paharul nu era plin, era, mai degrabă, aproape gol și, pe pereții lui, se prelingeau cu delicatețe câteva lacrimi lungi – acele urme fine pe care le lasă alcoolul, explicabile prin tensiunea superficială a lichidului. Știința ne spune cum se formează aceste linii, dar pentru moment nu-mi păsa de detalii, mai bine citesc eticheta… dacă ar fi existat una.
Dar sticla venise fără etichetă. Profunzimea lui se așezase de-a lungul timpului, iar sticla era ușor zgâriată de amintiri și lovituri accidentale. Totuși, fusese păstrat cum trebuie. La rece. Așa cum îi place, cu un dop sigilat cu ceară, semn al unei vechi tradiții.
Și acum, totul este ultima picătură de vin și o lacrimă rezemată pe pahar. O amintire. Așteptam să văd cum se împletește vinul cu aerul, sperând că roșul aprins din el îmi va adânci, plăcerea momentului și îmi va întipări memoria gustului ei.
Dar, din păcate, sticla este goală.
Și mă întreb, ușor, cu gânduri aburite: ce fac acum cu sticla?
R.