Oglinzile îmi știu privirea,
tu ai iubit nu doar reflexia.
În tot zgomotul dintre noi
îmi ascultai tăcerea
ca pe o vină.
Răbdarea ta devenise pielea mea,
întinsă peste toate furtunile mele,
iar timpul meu, de gropar elegant
a ascuns atent toate cicatricile
ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Nu voi putea plânge pentru tine.
Nu în limba în care sângerez eu.
M-am săturat de jumătăți de adevăr,
de oameni care iubesc parțial,
doar cât să nu rămână singur.
Am obosit să demonstrez că supraviețuiesc
unor războaie, pe care tu poate le numeai iubire.
Pentru ca ploii nu-i va păsa cine a plecat,
Nici măcar de cei care dansează.
Iar dacă am învățat ceva azi de la tine,
e că uneori, cea mai sinceră formă de iubire.
este plecarea.
Și pentru asta… îți mulțumesc.
Eu, am rămas?